„Eu susţin că misterul omului
este extrem de mult diminuat prin viziunea greşită a reducţionismului
ştiinţific materialist şi prin pretenţia sa de a explica lumea
spiritului în termeni de simplă activitate neuronală. O astfel de
convingere nu poate fi considerată decât o superstiţie. […] Noi trebuie
să realizăm pe deplin că suntem atât fiinţe spirituale, înzestrate cu un
suflet care există în lumea spirituală, cât şi fiinţe materiale care au
un trup şi un creier, ce există în lumea materială.“
Sir John C. Eccles (1903-1997)
Sir John C. Eccles (1903-1997)
Eben Alexander a trăit o
experienţă la graniţa dintre viaţă şi moarte cu o rară intensitate.
Totuşi, după 7 zile, când medicii se gândeau să întrerupă tratamentul,
el a deschis ochii şi a revenit la viaţă. Mii de persoane au
supravieţuit unei astfel de experienţe, chiar dacă majoritatea oamenilor
de ştiinţă au negat realitatea acestui fenomen. Conform estimărilor,
aproximativ 3% dintre americani, adică mai mult de 9 milioane de
persoane, au trăit cel puţin o astfel de experienţă. Mulţi oameni de
ştiinţă materialişti, dintre care făcea parte la un moment dat şi Eben
Alexander, cred că, deşi experienţele la graniţa dintre viaţă şi moarte
par reale pentru cei care le trăiesc, ele nu sunt decât simple fantezii
produse de creierul aflat într-o stare de stres extrem.
Astfel,
Dean Mobbs, psiholog la Universitatea din Columbia, care a studiat
neurobiologia şi în particular starea de frică la subiecţii umani, nu
neagă că Eben Alexander a trăit o astfel de experienţă, dar oferă o
explicaţie aşa-zis raţională, spunând că „nu este nimic paranormal aici“.
El susţine că experienţele la graniţa dintre viaţă şi moarte nu ar fi
decât manifestarea disfuncţionalităţilor de la nivel cerebral, care apar
în anumite circumstanţe particulare: „Creierul nostru poate produce
experienţe intense ca aceasta, mai ales în situaţii de confuzie sau de
traumă. El caută să reinterpreteze lumea şi mediul înconjurător“. Dean Mobbs a comentat că în astfel de situaţii trupul uman poate sintetiza, pentru a face faţă unui pericol extrem, „doze importante de opioide“, care generează o senzaţie de euforie asemănătoare celei descrise în experienţele la graniţa dintre viaţă şi moarte.
Scepticii
sunt mulţi, şi aceştia au felurite reţineri – unele dintre ele conexe
cu o anume abordare ştiinţifică, altele nu. Numeroşi sceptici afirmă
non-existenţa fenomenului, dar în realitate ei nu l-au studiat deloc sau
doar foarte puţin, cel mult dintr-un unghi distorsionat, adesea fără a
ţine cont de mărturiile autentice ale subiecţilor şi de specificitatea
lor, sau evitând să citească ceva despre acest subiect! Ei „ştiu“ că
acest fenomen este imposibil – pur şi simplu pentru că ei l-au decretat
aşa! Să ne amintim că în trecut, în virtutea aceluiaşi principiu, Terra
era considerată ca fiind plată! Şi totuşi viziunea despre Terra s-a
modificat odată cu trecerea timpului.
Dacă ar fi fost
trăită de altcineva, această experienţă ar fi fost deja catalogată ca
fantastică, însă faptul că a fost trăită chiar de un neurochirurg o face
revoluţionară, şi pentru mulţi dintre cei sceptici ea devine astfel mai
credibilă. Orice om de ştiinţă serios şi orice persoană responsabilă
trebuie să o ia în considerare. Eben Alexander mărturisea: „Eram un
medic tipic, binevoitor, deşi sceptic şi materialist. Vă pot spune că
marea majoritate a «scepticilor» nu sunt de fapt sceptici în sensul real
al cuvântului. Pentru a fi cu adevărat sceptic trebuie să examinezi
critic câteva aspecte, deci să le iei în serios. Dar, ca mulţi alţi
medici, nu am acordat niciodată timp analizei experienţelor la graniţa
dintre viaţă şi moarte. Eu pur şi simplu «ştiam» dinainte că acestea
erau imposibile. A descrie ce înseamnă o experienţă la graniţa dintre
viaţă şi moarte este cel puţin o provocare, dar a face faţă celor din
profesia medicală, care refuză la modul absolut să creadă că aceasta
este posibilă, este o sarcină şi mai dificilă. Combinând cariera mea în
neurologie şi propria mea experienţă la graniţa dintre viaţă şi moarte,
aveam acum ocazia unică de a face ca aceste experienţe să fie luate în
considerare şi în final acceptate.“
Şi mai important este faptul că această existenţă continuă chiar sub privirea a ceea ce doctorul Alexander numeşte „…un
Dumnezeu care ne iubeşte şi ne îndrăgeşte pe fiecare dintre noi şi la
sânul căruia se întorc în final însuşi Universul şi toate fiinţele care
există“. Nimic nu părea să îl predispună pe doctorul Eben Alexander la
această experienţă bulversantă, prin care a luat contact cu realitatea
unui plan de conştiinţă ce există independent de limitările creierului
său: „În perioada exercitării profesiei de neurochirurg am auzit multe
povestiri despre persoane care au trăit experienţe stranii, cel mai
adesea ca urmare a unui infarct: povestiri de călătorie în ţinuturi
misterioase, minunate, de reîntâlnire cu rudele decedate şi chiar de
întâlniri cu Dumnezeu. Povestiri extraordinare, fără îndoială. Dar din
punctul meu de vedere erau doar fantezii…“
Deşi
nu era ostil cu privire la existenţa fenomenelor paranormale, de-a
lungul anilor viziunea sa aşa-zis ştiinţifică asupra lumii a erodat
disponibilitatea sa de a crede în ceva mult mai măreţ. Acest medic
consideră că lumea în care a fost proiectat este reală, atât de reală
încât, prin comparaţie, viaţa terestră pare un simplu vis. El şi-a
propus să vorbească despre această aventură extraordinară într-o carte
destinată tuturor celor care mai au încă reticenţe în a crede în
realitatea vieţii de după moarte.
Întunericul a început să se
disipe şi să se învolbureze în jurul său, sfera luminoasă, din care
iradiau filamente de pură lumină albă, se apropia, făcând să se audă o
muzică foarte frumoasă. Apoi în centrul acestei lumini a apărut o
deschidere. Într-o clipă, el a trecut prin acea deschidere şi a intrat
într-o lume superbă, strălucitoare, vibrantă. Dedesubt se vedea un
peisaj luxuriant de câmpie, necunoscut şi în acelaşi timp foarte
familiar, ca şi cum o parte din fiinţa sa şi -ar fi amintit şi s-ar fi
bucurat că se află în acel loc. Eben a zburat pe deasupra arborilor şi a
râurilor, a întâlnit grupuri de persoane care cântau sau dansau,
însoţite de câini jucăuşi şi de copii care se amuzau fericiţi. Ei erau
îmbrăcaţi în veşminte simple şi magnifice. Acest loc nu era deloc un
vis: „Deşi nu ştiam unde mă aflu şi nici cine sunt, eram absolut sigur de un aspect: acel loc în care mă aflam era complet real“.
Nu era singurul care contempla de la înălţime acel peisaj bucolic. O
femeie tânără şi frumoasă, cu pomeţi înalţi şi ochi albaştri, magnifici,
era alături de el. Împreună, ei zburau ca şi cum ar fi avut aripi de
fluture. Fără să spună niciun cuvânt, femeia cu privire magnetică a
început totuşi să-i vorbească, asigurându-l că în acel loc nimeni nu-i
va face vreun rău. Eben era doar iubit în mod necondiţionat şi pentru
totdeauna. Femeia i-a dat de înţeles că i se vor arăta multe aspecte,
dar că în final se va întoarce de unde a venit.
„Deşi se afla în
întuneric, acesta era plin de o lumină tainică şi foarte intensă. Lumina
părea că vine de la o sferă strălucitoare pe care o simţeam acum
aproape de mine. O sferă care era vie şi aproape solidă, cum erau
cântecele fiinţelor angelice.“
Eben a avut senzaţia de a fi aproape de Creator, de Sursa a tot. El simţea imensitatea ei infinită. „Aum“
era sunetul pe care l-a asociat cu acest Dumnezeu, ce deborda de iubire
şi de forţă. Jocul întrebărilor şi răspunsurilor a continuat. „Aum“,
cu o voce caldă şi personală, îi răspundea lui Eben. Nu exista doar un
singur Univers, ci foarte multe Universuri şi iubirea trona în centrul
fiecăruia. Peste tot exista posibilitatea liberei alegeri, astfel încât
liberul-arbitru era prezent în toate Universurile. Aceasta este ceva
necesar pentru dezvoltarea şi evoluţia noastră, pentru formarea
credinţei personale, pentru evoluţia individuală şi îndreptarea noastră
către fiinţa divină care Dumnezeu vrea să devenim. Având posibilitatea
de a alege liber, fiinţa umană se poate ancora totodată într-o stare
predominantă de iubire şi totul se unifică astfel în iubire.
Însă,
mai presus de toate, Eben a revenit în această lume cu învăţătura cea
mai importantă pentru el, cea care i-a fost dată de la început, şi
anume, certitudinea că era iubit: „Iubirea este, fără nicio
îndoială, fundamentul a tot şi a toate. Nu este o iubire abstractă,
dificil de înţeles, ci iubirea cotidiană pe care toată lumea o cunoaşte,
acel gen de iubire pe care o trăim atunci când privim fiinţa iubită, pe
cei apropiaţi sau chiar animalele pe care le îndrăgim. În forma sa cea
mai pură şi mai puternică, această iubire nu este nici geloasă, nici
egoistă, ci este o iubire necondiţionată, infinită şi fără măsură.
Această iubire dumnezeiească este Realitatea Realităţilor. Ea este
adevărul glorios şi insondabil ce trăieşte şi respiră în intimitatea şi
în inima a tot ce există, şi nicio înţelegere, chiar aproximativă, cu
privire la ceea ce suntem sau la apartenenţa noastră nu poate fi
obţinută de cel care o ignoră şi nu o exprimă în niciuna din acţiunile
sale.“ Pentru Eben această certitudine cu privire la puterea şi
importanţa iubirii a devenit cel mai mare adevăr emoţional al
Universului, cel mai mare adevăr ştiinţific. Dar este aceasta cu
adevărat o surpriză, o revelaţie?
De
când a trăit acea experienţă, Eben a dobândit o certitudine, şi anume,
aceea că fiecare dintre noi trebuie să regăsim cât mai mult din această
cunoaştere vastă, chiar din timpul vieţii noastre pe Pământ. Iată, deci,
în ce constă provocarea pe care el ne-o lansează. El nu vine în
întâmpinarea ştiinţei, ci ne cere o mai mare deschidere a spiritului,
pentru a accepta că ştiinţa şi spiritualitatea pot coexista! Cu prilejul
acestor experienţe astrale sublime, doctorul Alexander Eben a dobândit
certitudinea că nimic nu ne poate separa de Dumnezeu Tatăl.
Putem
remarca faptul că pe parcursul experienţei sale la graniţa dintre viaţă
şi moarte, Eben nu şi-a rememorat viaţa, aşa cum menţionează adesea cei
care au astfel de experienţe – când acţiunile lor bune şi rele le apar
pe ecranul vederii interioare. El a trăit o experienţă neobişnuită, în
decursul căreia, timp de o clipă, şi-a uitat identitatea muritoare.
Această amnezie pasageră a permis ca el să aibă acces total la Fiinţa
Cosmică. El consideră că a fost, într-un fel, „autorizat să moară
într-un mod radical şi să călătorească mai în profunzime decât mulţi
dintre cei care au trăit experienţe la graniţa dintre viaţă şi moarte,
înaintea lui“.
Prin
urmare, nici gândirea superioară nu este un rezultat al activităţii
creierului fizic, ci are o natură trans-fizică, supramentală, care nu se
reduce la deducţia logică sau raţională, ea fiind cea care inspiră
poeţii, compozitorii şi oamenii de ştiinţă geniali. Această gândire
superioară este cea în care îşi au originea intuiţiile, premoniţiile,
străfulgerările intelectuale, ea fiind cea care ne ghidează atunci când
avem cu adevărat nevoie. Blocajul cerebral care ne limitează este fără
îndoială determinant, deoarece în absenţa lui nu am putea experimenta
liberul-arbitru. Dacă fiecare fiinţă umană şi-ar aminti potenţialul său
şi originea sa reală, ar fi determinată să ia numai decizii bune. Graţie
acestei uitări trecătoare a grandorii noastre originare, noi avem
posibilitatea să alegem, să testăm, să evoluăm, sau poate să ne înşelăm
şi să dăm greş. Creierul acţionează asemenea unei bariere, pentru a ne
face să uităm natura şi structura reală a Universului, spre a ne lăsa să
acţionăm liber, fără să ne amintim de frumuseţea şi măreţia care ne
aşteaptă după părăsirea planului fizic şi odată cu reintegrarea noastră
în lumea invizibilă, superioară.
(va urma)